Locuia din 1980 intr-un camin de nefamilisti si suporta in fiecare seara tot felul de scandaluri pe palier. Traia in mizeria asta ce ajunsese sa o iubeasca, un hazard controlat doar de ocazionalele razii pentru bauturi contrafacute si eventualele vizite ale domnilor carabinieri la doamnele de moravuri usoare de la etajul intai. El locuia la ultimul etaj. Acest fapt ii oferea prilejul ca ocazional sa mai fumeze o tigara pe terasa si sa priveasca rasaritul, asta cand terasa nu era invadata de mirosul pestilential al bailor de la ultimul etaj si de aurolaci ce-si faceau somnul in tihna dupa o doza.
El, un produs al unei societati murdare, corupte pana in adancuri si condusa de toti.
Mergea la una dintre cele mai renumite facultati din Rusia, student cu viza de Cuba.
Isi traia micile bucurii la cel mai intens nivel posibil si numara zilele pana cand banii cuveniti din bursa ajungeau la el. Incepuse sa resimta frigul acela greu de tundra, un frig ce nu inceta sa-l macine. Visa, traia in vis. Visa ca intr-o zi sa scape de o povara. Purta in suflet ura pentru propriul lui corp. Se uita in oglinda si vedea cum inceputul de calvitie incepe sa fie tot mai pronuntat. Dinti ingalbeniti de tutun si igiena precara. Manca un soi de zeama lunga la cantina. Visa sa fie fericit in alta forma. Spera sa scape, era singurul lucru cu care se trezea in gand si cu fiecare zi se convingea ca trebuie sa renunte la el.
Isi imagina sa faca asta pe o plaja in Cuba, sa fie alaturi de el iubita din copilarie si aceasta sa-l loveasca odata si sa scape. In fiecare zi iesea pe usa, privea in camera de alaturi si vedea obiectul dupa care tanjea atat de mult. Era tot de ce avea nevoie. Nu-si imagina durere. Isi spunea doar atat; Gandeste-te doar ca atunci o sa fie bine. Nu o sa-ti mai fie sila sa te privesti. O sa fie perfect.

10.07.1991

Dupa o lupta malefica cu el insusi se hotara. Stia prea bine ce are de facut, doar citise atatea carti. Se considera chiar mai bun decat medicul de la care furase bisturiul.
Se incuie in camera si aseza totul cu minutiozitate. In ordine, spirt alb, bisturiu, forceps, pensa, fasa sterila, fasa elastica si sticla de vodka. Se aseza pe pat. In minte ii fulgerau numai plajele din Cuba. Se injura ca nu a putut sa o convinga sa faca asta. La dracu, trebuie facut oricum. Ea nu a putut intelege cat de necesar imi este acest lucru.
Prinse bisturiul cu mana dreapta si merse cu el circular in jurul genunchiului. Sticla de vodka era jumatate. Cu forcepsul in mana stanga il aseza cu precizie deasupra rotulei si trase cu forta. Trebuie sa fi facut asta de multe ori si sa fi gustat din vodka. Era gata. Constient sau nu de asta , o facuse. Se stranse tare in jurul ciotului cu fasa sterila si opri sangerarea. Se trezise. Pana si vodka era de proasta calitate in tara care o fabrica cel mai bine. Se cuprinse cu fasa elastica si stranse pana nu mai avu putere.
A adormit. In vis era si ea, el intr-un carut ea alaturi de el. Paraplegic.

Diminetile sunt tare frumoase în tren .Deschizi ochii iar soarele îti mângâie fata .Scaunul nu-i prea comod ,pe obraz ai o urma mare ,rozalie si putin sifonata de la geam ,însa înca îti apar în minte fragmente din visul pe care tocmai l-ai avut .Zâmbesti .
Un tânar se aseaza sfios lânga ea .Desigur ca nu se cunosc ,dar fii sigur ca pâna la capatul drumului se vor cunoaste îndeajuns de bine încât sa ajunga sa regrete ca nu s-au întâlnit mai devreme .Îsi vor dezvalui cu usurinta unul altuia secrete pe care nu le-au spus nici apropiatilor pentru ca ,înainte de toate sunt doar niste straini ,alte doua marionete care joaca dupa cum le controleaza papusarul ;un cinic care nu se plictiseste niciodata si care chiar în clipa aia le-a încrucisat drumurile .Poate prea devreme ,ori prea târziu ..
Îsi vor povesti fericirile si se vor bucura unul pentru celalalt ,îsi vor povesti problemele la care întotdeauna celalalt va gasi o rezolvare care va arata destul de simpla auzita din gura altuia si care poate a parut absurda ori nebuneasca pâna în acel moment .
La sfârsitul drumului se vor îmbratisa si îsi vor zâmbi frumos dar schimonosit pentru ca drumul se bifurca iar despartirile, cui îi plac despartirile?

La 15 ani Lili poate sa ridice o cladire din priviri, daramite o erectie cu aplauze de se uita lumea la pantalonii tai ca profesorii universitari la pieptul doamnei Nicolesco.

Virgina asta de 15 ani mi-a iesit in cale cand trebuia: cand aveam destui bani sa fac pe nebunul cu obiectele din jurul meu.

Parcasem in fata unei scoli, aveam treaba vis-a-vis la o banca. Cand m-am intors la masina pustoaica Lili isi rezema curul de aripa dreapta. Sanii mari si bunadispozitia care vine odata cu extrasul de cont mi-au creat o lejeritate anume, specifica poftei masculine de a avea orgasm cat mai iute in compania unei femei bune… Asadar am tatonat terenul, dar in veci nu as fi prevestit oferta care avea sa vina: Lili vroia sa ii termin in gura daca ii dadeam aripa pe care statea cu curul. Daca Isus avea reportofon sigur a inregistrat conversatia.

Hmmm… sa termin in gura unei pustoaice virgine de 15 ani… asta nu era o decizie de luat spontan. Sunt destul de vanitos si nu mi-as fi iertat-o niciodata daca m-as fi repezit sa fac una ca asta fara sa am ce pune in gura fetei. Vroiam un mega-load, ceva de care sa-si aminteasca cand mai vedea barbati pe punctul de a termina. Deci , am raspuns in doi peri si i-am luat numarul.

Dupa 5 zile de non-sex am luat legatura cu viitoarea posesoare a unei aripi de masina si am pus la punct evenimentul. Urma sa se intampla la mine in masina din doua motive: eu vroiam ma bucur de luxul de a nu fi nevoit sa te speli dupa (asta presupunea skill din partea ei sa nu dau pe mine….etc); ea vroia sa plece cu aripa imediat dupa job, ceea ce presupunea ca eu sa imi jupoi masina chiar acolo in parcare in timpul zilei la cativa metri de scoala ei (imi permit astfel de extravagante sexuale intrucat am investit in geamuri fumurii, prima mea grija cand mi-am luat roti).

Zis si facut: la pranz, am prelungit o pauza pana la epuizarea mea; am inecat-o, dar, culmea respiratiei si a bj-ului, a reusit sa-mi tuseasca in pula, nici o secunda neuitand ce are de facut sau luand gura; a inghitit cu stil si mi-a aratat cat inghite – am fost mandru de mine, cele 5 zile au meritat, loadul era pentru export.

Zece minute mai tarziu eram calare pe aripa, incercand sa o smulg frumos, prin desurubari atente.

Lili si-a luat aripa si a urcat direct in clasa cu ea. Ratase un curs, dar avea tot respectul meu..

Scena I.

Living room tipic American. Teveu pe perete. Ruleaza un serial celebru, Chuck Noris vegheaza triumfator pe un morman de cadavre. Canapea in mijlocul camerei.Verde.
Pe masuta de langa canapea portia King size de la KFC zace asteptand un eL.
Totul este de o liniste mormantala.Un ventilator pe tavan matura aerul prin camera. Pe geam, afara un nene tunde un gazon perfect. Pe trotuar o eA alearga. Transpira cei zece hamburgeri ingerati aseara in timp ce se uita cu iubitul ei la un o comedie romantica genu “iubi’ ce te-as fute da’s timida”.

Scena II.

Hocus pochus preparatus, pe marginea canapelei se materializeaza un motan.
Magnetizat de pestisorul auriu ce se invartea agatat de una din palele ventilatorului astepta.. Isi invartea privirea dupa el, era una cu pestisorul. Transpiratii ii curgeau pe frunte. Era un lucru pe care el trebuia sa-l aibe.
Intr-un moment de maxima intensitate obligatoriu bat tobe de lupta. Motanul isi face curaj si intinde o labuta. Ghinion ! Ramane agatat de ansamblul ventilator-sfoara-pestisor auriu si incepe sa se invarta.

Din cadru se desprinde un telefon Nokia 9999i si eL incepe sa rada isteric.

This is note a home video, this is a phone video.

Nokia aduce zambete.. sau Nokia connecting kittyz.

Recuzita :

1 bucata telefon Nokia 9999i
1 bucata ventilator
1 bucata pestisor de aur “frate”
1 bucata motan impaiat

Sau tras 1436 duble pentru ca motanul refuza sa coopereze.
La sfarsit toata echipa a fost multumita si sa consumat King size-ul de la KFC.

Nota.

In acest spot publicitar nici un animal nu a fost ranit !

In intuneric se defineste un trup fraged de fata cu umerii dezgoliti .Trecatorul nu se poate opri sa se gandeasca la nenumaratele povesti ale locului ,la singuratatea care domnea pe locul unde ,in alte dati , zeci de glasuri se ridicau in vazduh ;avea ceva infiorator .Ti se nazarea ca intunericul e plin de capcane ,toate formele nedeslusite ale umbrei pareau suspecte ,iar golurile lungi si patrate dintre copaci pareau gropi .

La un moment dat ,s-a ghemuit si si-a cuprins fata cu mainile tremurande .Punct.Nu-mi place sa fac confesiuni ,insa imaginea asta ma obsedeaza de multa vreme .Ar putea fi o poveste lunga si complicata cu final inca nedeslusit , pentru ca asa o vad cateodata .Insa las pe altii sa construiasca povesti .Cel putin azi .Probabil ca trecatorul stie mai multe ,dar este egoist si va tine numai pentru el .Pentru ca inauntru e furtuna ,iar afara ..Ce liniste e. Shhh!

“In aceasta dimineata a avut loc un nou atentat Al-Qaida pe frontul din Golf.Atacul s-a soldat cu 13 morti si 2 raniti grav.Printre decedati se afla si un soldat roman ,informeaza Al Jazeera .Trupul neinsufletit al soldatului roman va fi repatriat peste doua zile ,cand va fi inaintat in gradul de sublocotenent post-mortem .Conducerea Ministerului Apararii isi exprima profundul regret pentru aceasta pierdere si este alaturi de familia greu incercata .”

Ghiceai in acest batran un om incercat .Desi atat de aproape de moarte ,isi pastrase infatisarea unui om sanatos .Avea in cautatura lui limpede ,in vorba lui raspicata ,in miscarea vanjoasa a umerilor ,ceva care alunga moartea .

Asezat pe o banca de lemn privea stelele .Pesemne ca nu mai avea pe nimeni ,nici o ruda .Avea un singur prieten ,devotat si sincer :noaptea .In fata lui ,intunericul nu mai avea nici un secret .Insa il fascina la fel de mult ca atunci cand s-a avantat pentru prima data in necunoscutul lui .Se intamplase demult .Nu poti impiedica drumul gandurilor ,intocmai cum nu poti opri valurile marii sa se intoarca la tarm .Dumnezeu rascoleste deopotriva sufletul omului si apele oceanului .Unele amintiri raman pe vecie contopite cu sinele .Fugise de acasa –obisnuit lucru in perioada adolescentina .Nu i-a fost teama nici o clipa .Noaptea ii veghease sufletul neintinat .

Picioarele ii erau tepene .Pe acolo il inclestau umbrele .Picioarele ii erau moarte si reci ,iar capul traia cu toata puterea vietii si parea invaluit in lumina .Rasuflarea sa greoaie tulbura linistea ca de mormant a noptii .Era ocrotit .Ocrotit de nucul cel batran de care se rezema bancuta .Batran ,la fel de batran ca el .De asta era atat de special locul acela .El plantase nucul cu mama sa ,cu putin timp inainte ca ea sa paraseasca lumea materiala .Avusase grija de el inchipuindu-si ca prin el traieste EA .Luna patrundea limpezimea lacului ,intregind tabloul cu iz de poveste .

Tacere .

Un copil alearga fericit dupa mingea sa .Isi incetineste pasul nedorind sa-l deranjeze pe strain din somn .Ii priveste o clipa chipul zbarcit si vanat .

Si pleaca .

…Fatalitatea se agata de mine la fel ca tentaculele unei caracatite uriase, tragandu-ma spre necunoscut spre ape adanci.Lumi nebanuite, la fel de sigure ca si dunele de nisip din desert. (spune Ea)

Cu aportul ei.. Floarea soarelui

Noaptea e senina .Nici un nor pe bolta cerului .N-are nici o insemnatate faptul ca pamantul e rosu ,luna ramane alba .Asa e cerul ,nepasator .Crengile rupte de schije ,dar nedesprinse inca ,atarnand de scoarta ,se leagana incet in bataia vantului noptii .
Infinit in tacere ,amestec de cuvinte fara sens.Om.Personalitati lugubre ,fugare ,deghizate .Nu dormi nici noaptea asta .Adevarul e ca am fost intotdeauna pe urmele tale .Iti cunosc fiecare gest ,pot chiar sa-ti anticipez reactiile .Nu o fac intentionat .Cel putin ,la inceput nu am facut-o in mod voit .O forta misterioasa ,o sfoara imaginara ori o pereche de maini nevazute .Inca nu mi-am dat seama exact ce ne tine asa uniti .Traiesc prin tine uneori .Astept mai intai sa se intunece cerul .Seara ies dintr-o vagauna in care ma inapoiez inaintea zorilor .Nu stii unde este aceasta vagauna ,nici eu nu stiu exact .Stiu doar ca soarele e singurul care reuseste sa spulbere vraja asta dintre noi .Nu cred ca ti-am vazut vreodata chipul ,insa as vrea sa ai ochii negri ..negri precum bezna asta adanca .
Camera asta imi da fiori .Nu suntem singuri .Doi batrani isi striga necuvintele langa geamul ala spart ,o copila priveste cu sfiala o oglinda .A imbracat camasa ta in carouri .Si ..si o domnisoara cu par lung se joaca in parul tau .Crede-ma ,nu e vantul ! Acum si-a asezat capul pe pieptul tau gol .Ii gasesc uneori aici .Intotdeauna in aceleasi locuri ,in acelasi timp .Credeam ca i-ai observat si tu .
Spirite nelinistite ,entitati enigmatice .Nu s-au ratacit in drumul spre lumina .Cei vii si cei morti sunt oricum oameni .Pentru ca ratiunea este lipsita de finete ,iti inchipui ,probabil ,ca mortii sunt in alta parte ,crezi ca exista doua lumi .E o greseala .Ei sunt aici ,invizibili ,amestecati cu viata asta ,continuandu-si micile lor treburi .
Poate asta e raspunsul pe care-l cautam .Poate ei sunt cei care ne-au alipit .Raze timide de soare gonesc intunecimea .Trebuie sa plec acum .Dar am sa ma intorc curand ,am sa caut secretul intre timp ..

Amintirea tandreţei

Căutam la radio muzică bună aşa că am ales un canal care transmitea salsa, latino, ştiri şi tot felul de chestii din astea. Se termină muzica şi începu să vorbească, foarte degajat, tipul acela cu vocea răguşită, care trăncăneşte despre orice, despre copiii lui, despre bicicleta lui, despre ce-a făcut noaptea trecută. Tipul avea o voce puternică, cu o dicţie vulgară ca de maidan, ca şi cum niciodată nu s-ar fi mişcat din centrul Havanei. Părea a fi un negru care se apropie de tine şi-ţi spune: “Bă, frate, care-i treaba, am un şmen pentru tine.”

Împreună cu soţia mea îl ascultam şi ne plăcea. Nimeni nu mai făcea asta la radio. Tipul punea muzică latino bună, zicea ceva, te aiurea puţin, schimba placa şi trecea la altă chestie. Nici vorbă să dea prea multe explicaţii, nici să demonstreze ce ştia. Părea un negru inteligent, şi întotdeauna mă bucură nespus să întâlnesc negri inteligenţi şi orgolioşi, nu din ăştia care nu te privesc în ochi şi care au jalnica mentalitate luată cu japca, parcă, de la sclavi.

În fine, noi acasă îl ascultam mereu, pe vremea când eram fericiţi şi trăiam bine, în ciuda faptului că eu îmi câştigam pâinea făcând un jurnalism nesănătos şi laş, plin de concesii, unde totul îmi era cenzurat, iar lucrul acela mă întrista fiindcă pe zi ce trecea mă simţeam din ce în ce mai mult asemeni unui mercenar mizerabil, cu porţia mea zilnică de şuturi în cur.

Apoi ea s-a întors la New York, voia să fie văzută şi auzită. Ca toată lumea. Nimeni nu vrea să fie condamnat la întuneric şi la tăcere. Toţi vor să fie priviţi şi ascultaţi sub lumina reflectoarelor. Iar dacă este posibil, cumpăraţi, închiriaţi, seduşi. Am scris “toţi vor”? Nu e exact. Ar fi trebuit să scriu: “Toţi vrem să fim văzuţi şi auziţi”.

Ea este sculptoriţă şi pictoriţă. În lumea artei asta înseamnă “să fii bine cotat”. Şi se presupune a fi un lucru bun. E reconfortant să fii bine cotat. În fine, a plecat din nou. Pe mine m-au dat afară de la ziar pentru că zi după zi eram tot mai visceral. Iar tipii viscerali nu plac. În sfârşit, povestea a fost lungă, dar în cele din urmă ceea ce mi-au spus a fost: “Nu vrem tipi viscerali pentru că ţara trăieşte un moment foarte delicat, fundamental pentru istoria sa.”

În zilele acelea am aflat, în plus, că tipul cu vocea răguşită ca a unui beţiv nu era negru. Era un alb tânăr, cu studii universitare, cultivat. Dar îl prindea bine imaginea aceea.

Prin urmare am rămas foarte singur. Asta se întâmplă de fiecare dată când cineva iubeşte fără rezerve, ca un puştan. Dragostea ta pleacă la New York pentru mult timp – cum s-ar zice “se duce la dracu’” – iar tu rămâi mai singur şi mai pierdut decât un naufragiat în mijlocul curenţilor din golf. Doar că puştiul îşi revine repede, în schimb un bărbat ca mine, de patruzeci şi patru de ani, rămâne năucit pentru multă vreme şi gândeşte: Fir-ar al naibii, iar mi s-a întâmplat. De ce oi fi eu atât de imbecil.

Cu Jacqueline lucrurile au stat încă şi mai rău, deoarece ea a atins un record important în viaţa mea de mascul: odată a avut douăsprezece orgasme cu mine. Unul după altul. Ar fi putut să aibă şi mai multe dar eu n-am mai rezistat şi am ejaculat. Dacă aş fi aşteptat-o să atingă şi ea climaxul ar fi realizat douăzeci sau ceva pe acolo. Altă dată a ajuns până la opt sau zece orgasme. Niciodată n-a mai depăşit acel record. Ne bucuram de deliciile sexului pentru că eram fericiţi. Chestia asta cu cele douăsprezece orgasme n-a fost o competiţie. A fost un joc. Un sport grozav care te menţine tânăr şi în formă. Eu mereu zic: Don’t compete. Play.

Oricum Jacqueline e prea delicată ca să trăiască în Havana anilor 1994. S-a născut în Manhattan, descinde dintr-unamestec de trei generaţii de englezi, italieni, spanioli, francezi şi cubanezi care s-au stabilit în Santiago de Cuba şi de acolo s-au împrăştiat din New Orleans în tot Caraibele până în Venezuela şi Columbia. O familie trăznită. Tatăl ei a fost veteran al zilei D în Normandia. În fine, este un produs prea complicat şi prea puţin asimilabil pentru un mascul tropical şi visceral ca mine. Mereu îmi spunea: “Of, nu mai există lume fină în Havana. Pe zi ce trece oamenii sunt din ce în ce mai vulgari, mai grosolani şi mai prost îmbrăcaţi.” Ceva mergea prost în toată afacerea asta. Fie eleganţa lui Jacqueline ori grosolănia oamenilor, fie neghiobia mea, fiindcă eu vedeam totul cu ochi buni, şi mă simţeam bine, deşi fireşte, sărăcia avansa cu paşi repezi.

Când am rămas singur aveam mult timp ca să mă gândesc la toate acestea. Locuiam în cel mai bun loc posibil de pe lume: un apartament pe terasa unei vechi clădiri de opt etaje din centrul Havanei. Când se însera îmi pregăteam un pahar cu rom foarte tare, cu gheaţă, scriam poeme aprige (uneori pe jumătate aprige, pe jumătate melancolice) pe care le lăsam ici şi colo, pe unde apucam. Sau redactam scrisori. La ora aceea totul devenea auriu, iar eu priveam ţinuturile din preajmă. La nord Caraibele – albastru, imprevizibil, ca şi cum apa ar fi fost de aur şi văzduh. La sud şi est oraşul vechi, pustiit de timp, de silitră, de vânturi şi de chinuri. La vest oraşul modern, clădirile înalte. Fiecare spaţiu cu lumea lui, cu zgomotele şi muzica sa. Îmi plăcea să-mi beau romul în amurgul de miere şi să mă uit pe fereastră ori să stau o bună bucată de vreme pe terasă, privind intrarea din port, cu acele vechi castele medievale, din piatră despuiată, care în lumina delicată a înserării par a fi încă şi mai frumoase şi mai durabile. Toate acestea mă stimulau să gândesc cu o anume luciditate. Mă gândeam, oare de ce o fi fiind viaţa mea aşa. Încercam să înţeleg. Îmi place să mă supraevaluez,să-l observ de la depărtare pe Pedro Juan.

În realitate, aceste seri cu rom şi lumină aurie şi poeme aprige sau melancolice şi scrisori către prietenii de departe, mă făceau să-mi recapăt încrederea în mine. Dacă ai idei proprii – fie şi doar câteva idei proprii – trebuie să înţelegi că vei întâlni mereu feţe acre, oameni care vor încerca să-ţi stea împotrivă, să te minimalizeze, care “să te facă să pricepi” că nu spui nimic, sau că trebuie să-l eviţi pe ăla fiindcă e nebun, sau poponar, sau vierme, sau hahaleră, iar pe celălalt pentru că e labagiu şi pervers, pe unul că e hoţ, pe altul că-i habotnic, spiritist, drogat, iar pe aia fiindcă e o scursură, o neruşinată, o curvă, o lesbiană, o prost crescută. Ei reduc lumea la câteva tipologii hibride, monotone, plictisitoare şi “perfecte”. Şi astfel vor să te transforme într-un exclusivist, într-un căcanar. Te bagă cu forţa în secta lor privată pentru a-i ignora şi anula pe toţi ceilalţi. Şi îţi spun: “Aşa e viaţa, domnul meu, un proces de selecţie şi respingere. Noi deţinem adevărul. Restul ducă-se dracului.” Şi dacă timp de treizeci şi cinci de ani nu fac decât să-ţi bage asta în cap, după ce că eşti un singuratic, ajungi să te crezi şi cel mai tare şi pierzi mult pentru că laşi să-ţi scape frumuseţea vieţii pe care o presupune diversitatea, faptul de a accepta că nu toţi suntem egali, fiindcă dacă ar fi aşa, atunci totul ar fi extrem de plictisitor.

În fine, acum tipul acela cu vocea răguşită ca de beţiv a apărut din nou în radioul meu, enervându-mă întrucâtva, a pus o formaţie de muzică salsa din Puerto Rico aşa că am dansat singur. Până ce m-am întrebat: “Ce mama mă-sii fac eu aici, dansând singur?” Atunci am stins radioul şi am ieşit pe stradă. “Plec la Mantilla”, mi-am zis. M-am tot învârtit pe străzi până ce am reuşit să combin două autobuze şi să ajung la Mantilla, care se află în afara oraşului şi îmi place fiindcă de acolo se zăreşte pământul roşu, câmpul verde şi grajdurile de vaci. În cartierul ăsta am câţiva prieteni. Am locuit aici mulţi ani. M-am dus acasă la Joseito, un taximetrist, care din pricina crizei a rămas fără slujbă şi-şi câştigă pâinea cu jocurile de noroc. De doi ani trăia de pe urma jocului. În Mantilla existau multe tripouri clandestine unde se juca. Poliţia făcea uneori câte o razie şi curăţa două sau trei dintre ele, băga oamenii la închisoare câteva zile şi apoi le dădea drumul. Eu aveam în buzunar trei sute de pesos iar Joseito mă încuraja să joc. El dispunea de zece mii. Miza tare.Ne-am dus la un tripou care-i aducea noroc. Şi i-a adus. Eu am pierdut toţi banii în cincisprezece minute. Nu ştiu de ce mama dracului, m-am lăsat târât de Joseito. Eu niciodată nu câştig nici un şfanţ la jocul de noroc, dar el a început să câştige serios încă din primul moment. Am plecat şi l-am lăsat când încasase deja cam cinci mii de pesos. Ce noroc are tipul ăsta! Eu cu aşa noroc aş trăi grozav. E adevărat, el trăieşte bine în Mantilla şi mereu îmi spune: “Vai, Pedro Juan, dacă mi-aş fi imaginat eu una ca asta aş fi băgat în mă-sa taximetria de mult”.

Eram supărat foc din cauza banilor irosiţi. Nu-mi place să pierd. Mă enervez de fiecare dată când ratez şi mă scotea din sărite că Joseito îşi putea câştiga existenţa atât de uşor în timp ce eu de fiecare dată când joc o mână la cărţi sau la zaruri, sunt deja pierdut. Şi nu c-aş fi vreun ghinionist, căci le aduc noroc celorlalţi. Mereu. Odată am cumpărat o maşină veche şi hârbuită şi am ţinut-o parcată o săptămână în faţa casei, fără s-o mişc, avea două-trei chestii stricate care costau scump. După câteva zile un spaniol bătrân a venit să-mi spună că tot cartierul juca dame mizând pe numărul de înmatriculare al maşinii. 03657. Bătrânul mi-a spus, râzând:
- Va trebui să-ţi dăm comision, Pedro Juan. Măcelarul a câştigat aseară trei mii de pesos cu numărul 57. Ce părere ai?
- Ce părere am? Că idiotul ar trebui să-mi plătească măcar reparaţia maşinii. Stă acolo de o săptămână fiindcă n-ambani s-o repar.
- A naibii treabă! Toţi câştigă bani cu maşina ta şi tu eşti în rahat.

Aşa e. Sunt un dezastru la jocul de noroc şi la multe alte chestii. (….)